Înconjurată de oameni ce stau mereu cu ochii pe ceas și gândul pe ani mi-am dat seama că vârsta trupului nu are nimic de-a face cu vârsta sufletului. Cei mai mulți dintre noi ne raportăm la vârstă atunci când vrem să facem ceva măreț, socotind, fie că suntem prea tineri, fie prea înaintați în vârstă. 

Experiențele vieții fac ca sufletul unor oameni să înflorească la o vârstă foarte fragedă și, chiar dacă buletinul arată că este doar un adolescent imatur, sufletul lui este încercat și depășește cu mult vârsta din buletin. 

Ce vreau să spun cu toată treaba asta? Uneori tindem să tratăm oamenii de lângă noi în funcție de vârsta pe care o au. Uneori chiar verbalizăm: ”e prea tânăr pentru lucrarea asta”, ”e prea bătrân pentru postul acesta”, ”la vârsta lui ar trebui să cedeze locul altcuiva”, la vârsta ei mi-aș vedea de treaba mea”… Ei bine, eu văd lucrurile puțin diferit!  De ce ar fi prea târziu la 50 de ani să slujești într-un cor? De ce ar fi prea târziu la 40 sau poate chiar 50 de ani să studiezi? … Animat de vocile care șoptesc mereu că ești prea bătrân sau prea tânăr vei sfârși prin a trăi o viață plină de regrete. 

Câți ani am? Sincer, nu contează deloc! Nu mi-am limitat niciodată vârsta la ceea ce scrie în buletin. Știu însă sigur că:

Nu îți mai irosi viața cu teama de ridicolul: sunt prea tânără, prea bătrână! Dumnezeu te poate folosi în orice loc, la orice oră! Trebuie să vrei! Vârsta nu scuză lipsa de slujire sau implicare. …

Sufletul tău ce simte? A abandonat totul neputinței sau găsește mereu putere să trăiască frumos indiferent de vârstă?