În fiecare suflet se scrie zilnic o poveste… O poveste atinsă de mister și de frig în care sufletul este într-o continuă căutare a vibrației vieții, a iubirii, dar și într-o fugă continuă de el însuși, de greșelile și întunericul în care se zbate datorită păcatului. Povestea unora este frumoasă sau aspră, a altora sensibilă și cu greutate. Oricât de slabe sau neînsemnate, frumoase sau dureroase par, poveștile sufletului nu se pierd niciodată. 

Sufletul fiecărui om în parte este într-o continuă căutare a fericirii, vibrând între lumină și întuneric, între frumos și urât, între iubire și ură. Înșelat de propriile-i simțiri, sufletul se agață cu toată forța de iubire, iar la final realizează că firul este prea subțire și vulnerabil. Uneori chiar se rupe și trebuie reînnodat. Alteori sufletul se leagă de lucruri. Se lipește atât de tare de ele că rugina lor ajunge să-l păteze. Chiar dacă fericirea îi surâde pentru câteva momente, sufletul nu poate fi cumpărat ca un copil mic cu acadele. 

Astăzi, te provoc să stai de vorbă cu sufletul tău. Care este povestea lui? Care este durerea lui? Te invit să citești poezia de mai jos și să meditezi cu seriozitate la versurile ei. 

O, omule! – Ce-mi faci tu mie?- Sunt eu, sufletul din tine,

Căci simt că m-ai închis, ca pe-un tiran tâlhar

Într-o odaie adâncă… și-mi pare că ți-e bine!

-Ce ți-am făcut eu oare, de-ndur acest calvar?

Dar omule, tu oare, nu-ți mai aduci aminte?

Că nu-i departe vremea când bine ne aveam!

Și te-ngrijeai de mine, de lucrurile sfinte,

Eram un trup și-un suflet, perfect ne întregeam.

Îmi dădeai hrană bună, de toate, să mă satur,

Și-mi citeai dintr-o Carte care mă liniștea,

Mă adăpai cu Psalmi și cânturi, să mă bucur,

Aveam un dor și-o pace… nimic nu îmi lipsea.

Ce s-a `ntâmplat cu tine, că parcă ești un altul?

C-o altă-nfățișare, ce n-o mai recunosc!

Și-mi tot arunci otrăvuri și îmi împiedici saltul,

Către eterna viață și Domnul meu ceresc.

Căci trupului, văd bine, într-una-i porți de grijă,

Îl speli și îi dai hrană și-l îmbraci cum îți place,

Și uiți că Sfânta Carte, ți-a spus cândva, în strajă,

Că trupu-i doar țărână și-n țărână se-ntoarce.

Sufletul este  acela care veșnic rămâne

Și voi rămâne întocmai cum tu m-ai pregătit

 Iar tu nu-mi dai nici apa, nu-mi dai nici vin nici pâine,

 Și parcă nici nu-ți pasă că eu sunt osândit.

(vin si pâine-neparticiparea la Cina Domnului)

N-auzi cum vocea-mi strigă cu forța-i mult prea slabă,

Te cheamă, te imploră din drumu-ți a te-ntoarce,

Dar parcă tot mai tare vederea-ți este oarbă,

Și-mi spui cu nepăsare: „-Azi, lasă-mă în pace!“

Cum să te las când Tatăl, stă încă și te- așteaptă,

Și îți aduce aminte că ai un țel, un rost…

Întoarce-te acum din umblarea-ți deșartă

Și nu-ți da veșnicia pentr-un amarnic cost.

Deșteaptă-te străine din Eul ce te leagă

Salvează-mă căci încă mai pot să mă ridic,

Purtarea, fapta rea, azi, Domnul să le șteargă

Nu-ți irosi viața cu lucruri de nimic.

Să stăm în părtășie, carnea să se sfințească

Simțind din nou doar pace și bucurii cerești,

Iar Tatăl nost ceresc din nou să ne-ntregească,

Dând slavă, trup și suflet acum și-n veci de veci.

Trup și suflet de Claudia Rogojan – participantă a proiectului Vocea scriitorilor creștini din Austria.

Sufletul simte splendoarea cerului și greutatea păcatului, frumusețea peisajului și frumusețea iubirii în toate formele ei. El simte atât răceala iernii din suflet, cât și răceala care apare între el și Dumnezeu, între el și aproapele său, duritatea mediului în care trăiește și asprimea vieții, datorită firii pământești… 

Fă-ți timp pentru suflet!

robert